Text: Mădălina Alves
Fotografii: Adriana Rujoi-Nan
Mă întorsesem în România de două luni. Mă întorsesem cumva, cu greu, și la rutina zilnică, la grijile de la birou și la realitățile românești. Eram acasă și, în ciuda faptului că apetența pentru călătorii nu-mi scăzuse, nici nu mai reușisem să plec altundeva mai departe de Brașov sau Bulgaria. Două luni înseamnă un timp relativ scurt, dar pentru cineva tot cu „traista-n băț” ca mine (așa mă descrie mama), două luni par o eternitate.
Dar „eternitatea” a luat sfârșit odată cu vestea aducătoare de imensă bucurie: eram invitată la o conferință despre turism organizată de UNWTO la Marea Moartă. În Iordania! Ambasada Regatului Hașemit al Iordaniei la Viena avea să se ocupe de toate aranjamentele pentru mine, așa că nu-mi rămăsese decât să-mi anunț noii prieteni iordanieni că-i voi vizita curând.
Era început de iunie, peisajul se schimbase total. Asemenea unui cameleon, Iordania își lepădase hainele verzi și era acum gătită într-o rochie cu falduri de culoarea nisipului și nuanțe maronii brăzdate din loc în loc de petice de alte culori – roșu, alb, verde pal. Văzut din avion, Ammanul părea o oază sclipitoare și bogată în mijlocul unui deșert. Nu-l recunoșteam, deși trecuseră doar 6 luni de la ultima noastră întâlnire. Privindu-l pe fereastra avionului, m-a cuprins teama că nu îmi va mai plăcea, că va fi un loc straniu de străin. Temerile mele s-au disipat însă în momentul în care la aeroport am văzut fețe cunoscute – amicii mei iordanieni veniseră să mă întâmpine, în frunte cu Mariana, o româncă stabilită în Amman de peste două decenii, care în timp mi-a devenit o foarte bună prietenă. Apoi, nici Ammanul nu se schimbase deloc, pur și simplu își purta ținuta de vară, elegantă și stilată. Îi stătea chiar bine. Era la fel de încântător, ba odată cu venirea verii se înmulțiseră terasele iar cafenelele de pe Rainbow Street erau pline până în miez de noapte. Îmbrăcămintea domnișoarelor devenise ceva mai lejeră – am văzut și femei cu tradiționalul văl, asortat la haine colorate, blugi sau rochițe de vară, dar și tinere în fuste scurte și tricouri, cu părul desfăcut sau prins cu agrafe colorate. În parcuri, grupuri de tineri ascultau muzică, mâncau shaworma sau se întrețineau pe ton vesel. Spectacolul străzii era extrem de interesant. Cu greu ne-am dat duși de pe terasa cafenelei, dar trebuia în aceeași seară să ajung la Marea Moartă, la 80 km de Amman, acolo unde aveam să îmi petrec următoarele trei zile.
În ianuarie, vremea nu ținuse cu noi; deși am fi vrut să ajungem și aici, în cel mai jos punct terestru al planetei (400 m sub nivelul mării), ploaia ne schimbase planul. Acum aveam însă timp să mă bucur de soare și de marea asta ale cărei proprietăți curative au fost recunoscute încă din antichitate. Legenda spune că ar fi fost unul dintre primele centre de tratament din lume. De la Irod cel Mare, regele Iudeei, și până la Cleopatra VII-a a Egiptului, toți conducătorii din antichitate cunoșteau beneficiile sărurilor și a nămolului de la Marea Moartă.
La primele ore ale dimineții, am ajuns pe plajă prima. M-am plimbat în liniște, am admirat peisajul bizar… M-am minunat de consistența uleioasă a apei din mare, din care se desprindeau parcă plăcuțe de sare. Într-una din zilele următoare aveam să mă minunez și mai tare la vederea unui turist care citea ziarul în timp ce plutea la metri buni distanță de țărm. Nu e doar o speculație turistică legendară – în marea asta chiar nu poți să înoți … „De fapt, ar fi bine să nici nu încerci să înoți, căci apa nu-ți permite, se revoltă, îți intră în ochi și doare”, spune George, ghidul meul personal; lui i se întâmplase cândva în copilărie și nu mai avusese teribilismul de a încerca să-i facă în ciudă Mării Moarte.
George este simpatic și educat, înalt peste media iordaniană și pe jumătate român – așa se întâmplase, să fiu singura româncă ce participa la turul organizat de Jordanian Tourism Board după încheierea conferinței și să primesc un ghid de limba română. Părea un tip de nădejde și aveam să ne înțelegem foarte bine, cu atât mai mult cu cât împărțeam pasiunea pentru călătorii și pentru fotografie – cu o deosebire semnificativă: el era fericitul posesor al unui aparat profesional, eu aveam în dotare o cameră foto compactă, ceva mai mare decât o săpunieră de dimensiuni medii. „Oricum, în fotografie importante sunt două lucruri: încadrarea și lumina. Când ajungem la Petra o să-ți arăt”.
Propoziția „ajungem la Petra” a vibrat pe cât de familiar, pe atât de emoționant. Da, aveam să ajung la Petra pentru a doua oară într-un an, stârnind invidia prietenilor și mai cu seamă a celor doi cu care fusesem aici în ianuarie: Adriana și Jared mă delegaseră să ajung să văd toate cele patru morminte regale ale căror fațade impunătoare împodobesc versantul estic al muntelui Khubtha (Jebel el Khubtha). Acolo nu reușiserăm să ajungem împreună și trebuia să le trimit măcar câteva poze.
Reîntâlnirea mea cu Petra a avut un impact la fel de mare… M-a impresionat la fel de mult cu nuanțele ei, cu sculpturile elaborate și cu energia emanată. Aveam acum ocazia să admir mai îndeaproape lucruri pentru care la prima vizită poate nu avusesem ochi, sau pur și simplu ne scăpaseră – stânci, sculpturi, oameni. Mi-au atras atenția chiar și tarabele improvizate de beduini încercând să-și atragă clienții cu mărgele, inele și coliere tradiționale, brățări din argint, eșarfe și pietre cu nuanțe deosebite. Erau multe, exotice, colorate, un adevărat rai al vânătorilor de chilipiruri.
Trecând pe lângă un șir de astfel de „magazine” – dintre care cel mai căutat părea să fie unul care se mândrea cu inscripția Harrod’s Petra, am urcat spre Mormântul Corintian. De acolo de sus, priveliștea era de neprețuit… Întreaga Petra mi se așternea la picioare – un tablou cu munți roșiatici, animat cu oameni și animale de povară. Am inspirat adânc și aerul fierbinte de început de iunie mi-a năvălit în plămâni. Am rămas tăcuți minute în șir, parcă nevrând să tulburăm liniștea „orașului trandafiriu” și a spiritelor sale care ne-au răsplătit reverența cu cea mai frumoasă lumină. „Perfectă pentru poze”, fusese de acord și ghidul meu.
Pentru a doua oară, venise vremea să îmi iau rămas bun de la Petra. Ca unei vechi prietene i-am promis că ne vom revedea în curând și am rugat-o să nu se schimbe în timpul în care vom fi despărțite. George părea amuzat de fascinația mea pentru ea. Nu că nu i-ar fi plăcut și lui aici, dar după cum îmi spusese chiar el, văzuse locurile astea de prea multe ori și deși încă i se păreau interesante din punct de vedere istoric, ieșise de sub vraja primelor întâlniri cu Perla Nabateană.
„Uite, îți spun sincer că există un loc ce continuă să mă fascineze și după sute de vizite – Wadi Rum.” Acolo, în deșertul cel mai întins al Iordaniei, natura a creat o capodoperă ce a fascinat de-a lungul timpului pe oricine a avut îndrăzneala de a explora măcar o mică parte din cuprinsu-i. Dincolo de dunele înalte, de stâncile ale căror umbre se desenează abstract peste nisipul roșiatic și de pâlcurile de vegetație care colorează din loc în loc peisajul, Wadi Rum înseamnă liniște, înseamnă atemporalitate, înseamnă perfecțiune. Mulți au încercat să-i pătrundă misterele, beduinii i-au dedicat poezii și l-au cântat în versuri. Versuri care aveau să-mi inunde auzul și sufletul… Se lăsase seara în Wadi Rum, stelele își începuseră clipoceala sfioasă, cerul mirosea a ceai și a scorțișoară, iar undeva în apropiere, într-un vârf de stâncă, un beduin cânta la fluier. Clipele perfecte chiar există!
Am visat la acea seară multă vreme după întoarcerea acasă.
Mulțumiri prietenilor mei: Mariana, Eva, Adam, Shatha, Sattam, Zaid, George, Aziz, Muneer, Mahmoud, Shaban precum și tuturor celorlalți care mi-au făcut experiența iordaniană atât de specială.
Va urma Iordania, capitolul III: Cum am învățat ce înseamnă ospitalitatea.
