Text: Mădălina Alves
Fotografii: Adriana Rujoi-Nan
Regatul fermecat mi s-a strecurat în suflet cu o eleganță subînțeleasă și totuși irezistibilă. O țară care te seduce, te zăpăcește cu intensitatea trăirilor, experiențelor, impresiilor. Te amuțește de uimire și admirație, este insinuantă și captivantă precum o iubire veche pe care nu poți să ți-o scoți din minte și din suflet. Am devenit dependentă de Iordania în trei etape; mai jos, primul pas către îndrăgosteala de acest tărâm.
Întâlnirea, sau Iordania cu prietenii
Ajunsesem în Amman puțin înainte de răsăritul soarelui, într-o zi călduroasă de ianuarie. Nu reușisem să dorm deloc din pricina emoțiilor, iar Adriana se părea că îmi împărtășea nerăbdarea de a descoperi țara „Orașului trandafiriu” – Petra. Era prima țară din Orientul Mijlociu în care ajungeam cu sora mea. Un gând repede reprimat îmi aducea aminte vorbele mamei: „Ce să căutați voi, două fete și un tip cu părul roșu, în Iordania? N-aveți minte, zău așa!”. Să aibă oare mama dreptate?
Excursia nu era planificată în detaliu; ba, aș zice că nu era deloc planificată. Fusese mai degrabă o decizie de moment, la propunerea lui Jared – a prieten care, călătorind între SUA și Australia, decisese să își prelungească escala în Amman și să exploreze puțin Iordania. În orice caz, era prea târziu să mai dăm înapoi și în definitiv – bună, rea –, avea cu siguranță să fie o experiență interesantă.
La aeroport ne aștepta Zaid, un tânăr mereu vesel și vorbăreț, cu alura de actor hollywoodian și comportament de gentleman britanic. Cu el aveam să descoperim în zilele următoare frumusețile Iordaniei, să bem cafea cu cardamom cumpărată de la un chioșc improvizat la un colț de stradă, să dansăm dabkhe undeva într-o parcare pe drumul dintre Amman și Petra. Și de la el aveam să învățăm ce înseamnă vestita ospitalitate iordaniană.
Am parcurs drumul de la aeroport spre oraș în mai puțin de 20 de minute, trecând pe lângă palmieri umbroși, poduri suspendate, centre comerciale moderne și moschei cu minarete impunătoare din care răsuna chemarea la prima rugăciune a zilei. Scăldate în lumina zorilor, clădirile albe păreau desprinse dintr-o poveste misterioasă, cu toate ingredientele cu iz oriental.
Emoțiile călătoriei se mai domoliseră, dar nerăbdarea de a descoperi măcar câteva din secretele orașului crescuse exponențial. Așa că după întâlnirea cu Jared, deja ne plimbam pe străzile înguste din centru.
Ammanul se află într-o zonă de podiș și se întinde pe nu mai puțin de 19 dealuri, fiecare cartier încununând câte o colină. În inima orașului, aproape de zarva souk-ului (piața centrală), un amfiteatru roman perfect conservat își așteaptă în liniște vizitatorii, de aproape două milenii. Deasupra, pe cel mai înalt deal din inima orașului, se înalță semeață Cetatea Amman din care astăzi se mai pot vedea zidurile de apărare, Templul lui Hercule, fântâni, băi publice și câteva clădiri administrative.
Am vizitat – ba nu, am cercetat și scotocit! – toate ungherele, ne-am cocoțat pe toate zidurile și ne-am lăsat purtați într-o poveste cu gladiatori romani, cu personaje biblice și cuceritori arabi, poposiți temporar din istorie în orașul alb. Ne-am răsfățat cu porții generoase de knaffeh (plăcintă tradițională cu brânză de capră)la Patiseria Habibah, de unde am plecat abia când stomacul a refuzat să mai primească vreo îmbucătură. În zilele ce au urmat aveam să repetăm escapadele culinare de mult prea multe ori, însă fără regrete sau mustrări de conștiință – nici n-ar fi avut rost aici, unde miresmele îmbietoare, ca și invitațiile la masă, ne urmăreau la tot pasul.
Oriunde ne opream eram serviți cu ceai sau cafea, cu narghileaua pregătită, și eram poftiți să și gustăm din preparatele pregătite uneori special pentru noi. Și toate astea fără vreo pretenție financiară. Pur și simplu, pentru că eram musafiri, iar musafirul trebuie cinstit. Iordanienii sunt prin natura lor foarte primitori; oriunde te-ai afla oamenii te întreabă de unde ești și îți urează bun venit în țara lor. Am învățat încă din a doua zi a periplului nostru prin Iordania ce înseamnă Ahlan wa Sahlan (Bine ați venit!) și cum să răspundem, chiar dacă pronunția de cele mai multe ori defectuoasă stârnea amuzamentul complice al interlocutorului.
Scenă memorabilă: în drumul spre Petra, ne-am oprit câteva minute într-o parcare pe King’s Highway. Înconjurați de munți de grohotiș – un spectacol geologic rarissim – trei beduini bătrâni se întâlniseră la un ceai și își povesteau întâmplările de peste zi. Sosirea noastră nu i-a deranjat câtuși de puțin, ba ne-au urat bun venit și ne-au invitat și pe noi la un ceai. I-a interesat să afle cum este vremea în România, s-au minunat de culoarea părului lui Jared (cu asta mama avusese dreptate!) și s-au oferit să ne învețe dansul lor tradițional. Și iată cum trei europeni și patru iordanieni au încins un dabke într-o parcare uitată de lume, pe istoricul Drum al Mirodeniilor, așa cum era cunoscută Calea Regilor în antichitate.
Din pricina opririlor dese și timpului petrecut la cafea și ceai, ne-a luat aproape o jumătate de zi să ajungem la Wadi Musa – orășelul de la porțile Petrei aflat la aproximativ 275 km de Amman. Era probabil un nou record pentru Zaid, dar nu ne grăbeam. În definitiv, veniserăm să descoperim Iordania autentică și chiar asta făceam. Și ne descurcam binișor și într-un ritm foarte relaxat, ceea ce probabil că ne făcea și mai simpatici în ochii localnicilor obișnuiți cu turiști veniți să bifeze în grabă cât mai multe obiective turistice și să facă mii de poze cu care apoi să se poată lăuda în fața prietenilor la întoarcerea acasă.
Nu, graba nu se potrivea cu locurile astea în care veșnicia curgea parcă altfel și măsura timpului era dată doar de răsăritul și apusul soarelui.
„Timpul e ca o sabie. Dacă nu îl tai tu, te taie el”, ne-a spus un bătrân beduin de la Petra, sorbind sonor dintr-un pahar de ceai de salvie. „Așa spune un proverb arăbesc, dar Bob Dylan spune că timpul e ca un ocean, adică nu-i vezi limitele. Și, oricum, pentru noi aici timpul n-are nici o importanță.” Venerabilul beduin din Petra știa cine e Bob Dylan, pesemne îi cunoștea și melodiile – asta pe lângă faptul că ne vorbea în engleză, limbă pe care o stăpânea aproape la fel de bine ca și nepoata lui, Tamam.
Tamam avea vreo 9 ani, un păr ondulat și decolorat de soare și făcea gropițe în obraji. O cunoscusem urcând spre Ad Deir (Mănăstirea) din Petra. Ne însoțise jumătate din drum și ne povestise despre tribul B’dul din care făcea parte, despre satul în care locuiesc acum beduinii care odinioară populau situl arheologic și despre școala din sat unde lucrează o mare parte dintre cele vreo 40 de europence sau americance căsătorite cu beduini. O interesaseră și aparatele noastre de fotografiat, manevrase fără probleme telefonul lui Jared pentru a vedea câteva din pozele făcute în Amman. Ne întrebase apoi dacă am vrea să îi facem plăcerea de a servi o ceașcă de ceai la ea acasă; nu de alta, dar îi eram simpatici și păream istoviți după urcușul anevoios spre Ad Deir. Acceptasem în unanimitate.
La fel de ușor aveam să acceptăm și în Wadi Rum invitația unui beduin de a lua cina la familia lui, mutată de curând într-un cort nou în deșert. Experiența a fost cu totul inedită: special pentru noi, familia pregătise mansaf – mâncarea tradițională iordaniană destinată ocaziilor speciale – un preparat din carne de miel fiartă în iaurt și așezată la tihnă pe un pat de orez. Fără excepție, toți membrii familiei purtau hainele de sărbătoare și ne pregătiseră în dar trei eșarfe iordaniene alb-roșii pe care ne-au învățat să le și legăm. În plus, am avut ocazia de a vedea un puiuț de cămilă și de a admira o boltă cerească divină, pe care își etalau cochetăria mii de galaxii…
Se prea poate ca atunci și acolo să mă fi îndrăgostit de Iordania. Sau poate să fi fost la vederea Petrei, bijuteria Nabateenilor, a Iordaniei, a umanității? „Orașul trandafiriu” este unul dintre acele locuri a căror frumusețe este mai presus de orice talent literar descriptiv. Deopotrivă misterioasă și fermecătoare, Petra este mai presus de toate o capodoperă a naturii, pictată în nuanțe roz și cărămizii, galbene și portocalii cu tușe de albastru și mov. Poate de aceea David Roberts, unul dintre primii europeni care au ajuns aici, a ales să o deseneze, nu să scrie despre Petra.
Ne-a luat o zi întreagă să vizităm magnificul loc, pe îndelete. Cu ghidul local, un beduin școlit la Amman, am parcurs drumul spre Trezorerie prin defileul lung de un kilometru. Ne-am oprit la fiecare cotitură și la fiecare sculptură realizată de nabateeni în pereții versanților ce avuseseră „bunăvoința” de a crea un culoar natural de trecere pentru caravanele de pe anticul drum dintre Gaza si Damasc. Am analizat împreună simbolurile grecești, asiriene și egiptene care împodobesc mormântul regelui nabateean Aretas IV. Am pierdut socoteala timpului cât am admirat fațada impresionantei Trezorerii, Al Khazneh. Să fi fost minute? Ore? Ere?
Urcușul la mânăstire (Ad Deir) avea să ne mențină în atmosfera intimidantă și atemporală, la fel și popasul în satul Umm Sayhun, unde am coborât pentru un ceai acasă la Tamam. În această așezare, în anii ’80 – odată cu debutul lucrărilor de restaurare și includerea sitului pe lista patrimoniului mondial UNESCO – au fost relocați beduinii ce locuiseră în peșterile de la Petra.
Din poveștile bătrânului Abdullah, reiese limpede nostalgia și regretul beduinilor nevoiți să-și părăsească, după secole, locuințele din stânci…
„Viața era altfel acolo, între munți. Locul ne aparținea numai nouă. Acum este și nu este al nostru, dar guvernul a fost înțelept și ne-a oferit posibilitatea de a lucra la Petra – fiecare familie aici are măcar câte un măgar. Cu ei ne câștigăm existența, transportând turiști. De două ori pe săptămână Petra se deschide și seara, și avem ocazia să le arătăm turiștilor câte ceva din spiritul B’dul.”
Eram și noi invitați chiar în acea seară la Petra by Night. Ce spectacol grandios! Întregul drum, de la intrare, prin Siq și până în fața Trezoreriei, era luminat cu lumânări. Sute de lumânări erau așezate în nisipul din fața Trezoreriei. Am fost serviți cu ceai beduin și vreme de jumătate de oră, în acordurile liniștite ale unui ‘oud (instrument asemănător mandolinei) ne-am încărcat cu energia pozitivă a Petrei. Magnific!
Atunci am știut că mă voi întoarce aici cândva. Peste luni sau poate peste decenii, dar mă voi întoarce.
Mulţumiri prietenilor mei: Mariana, Eva, Adam, Shatha, Sattam, Zaid, George, Aziz, Muneer, Mahmoud, Shaban precum și tuturor celorlalți care mi-au făcut experiența iordaniană atât de specială.
Va urma Iordania, capitolul II: Cum am învățat despre lumină și culori.
