Text: Cătălin Gruia / Foto: Costas Dumitrescu
Cu de la mine putere, declar Samothraki descoperirea anului! Un paleontolog care sapă după oase și dă nas în nas cu un dinozaur viu n-ar fi putut fi mai uimit decât mine când am descoperit-o… Grecia adevărată, de prin anii ’70! Cu atât mai uimitoare cu cât azi ne-au rămas prea puține oaze de Grecie ca pe vremuri, cu mâncare dumnezeiască și ieftină, campat cu cortul de plajă în beția extatică a libertății hipiote.
Așa erau majoritatea insulelor grecești în urmă cu jumătate de secol. Însă în lumea normală, orice loc frumos plătește prețul succesului vânzându-și sufletul: încet-încet devine turistic, comercial, prefabricat.
Noroc cu săraca, stângista, suspicioasa Samothraki, de care cei mai mulți nici n-am fi auzit dacă nu erau incidente cu feribotul astă-vară.
Pe cât de necunoscută e azi, pe atât de faimoasă a fost înaintea erei noastre. În timpul lui Alexandru cel Mare, Samothraki era un centru religios fără rival în tot nordul Greciei, Macedonia, Tracia și până în nord-vestul Asiei Mici. Odată cu epoca clasică, faima Sanctuarului și religiei sale de mistere kavire s-a întins în toată lumea elenă antică. După sosirea Sfântului Paul în Samothraki, creștinismul s-a impus, sanctuarul marilor zei a fost distrus, zeița înaripată Nike – decapitată.
Au urmat secole întunecate în care pirații au jefuit tot ce se putea, inclusiv monumentele antice. Chora s-a transformat în refugiu, zonele litorale au fost abandonate. Bizantinii au stăpânit insula până în 1204. Apoi a venit rândul venețienilor și genovezilor. Pe la 1430 era fieful familiei Gatttilusi. Imperiul Otoman a pus capac la toate nenorocirile începând cu 1457 și insula s-a afundat complet în mocirlă, uitare și barbarie… Localnicii s-au revoltat în 1821, dar eliberarea a venit abia în 1912.
Cu munți impunători înălțându-se abupt din mare până la 1.611 m (vârful Fegari), Samothraki a fost și rămâne piatra de hotar a Greciei în nord-estul Mării Egee. Viața n-a fost niciodată ușoară în acest peisaj montan sălbatic. E insulă relativ mică și săracă. Marea e capricioasă și furtunoasă, cu vânturi mușcătoare care bat dinspre Balcani. Nu e degeaba insula lui Eol, zeul vânturilor. Iernile aspre aduc ploaie cât cuprinde și uneori zăpadă. Are o câmpie litorală îngustă, în nord, dealuri mai generoase în vest și sud-vest. Bogățiile ei sunt legate de izvoare, pește și lemn.
Are un singur mic port, Kamariotissa, în vârful vestic. De aici, șoseaua duce către localitatea principală, Chora, culcușită între pante bolovănoase. Alt drum merge către satele Xeropotamo, Lakoma și Profetul Ilie, în sud-vestul insulei. Și o a treia șosea urmează coasta de nord spre Palaiopolis și zona sitului arheologic, spre Loutra și mai departe, spre est, spre plaja Kepos, unde versanți abrupți fac coasta sudică inaccesibilă.
Populația nu se ridică la nici la 3.000 de locuitori, nici măcar în timpul verii. În schimb, caprele rătăcesc prin munți cu sutele de mii.
Secole de marginalizare în care străinii au adus numai necazuri i-au făcut pe localnici suspicioși față de orice e nou, străin sau diferit.
Decenii moderne de relaxarea patriarhală alimentate de subvenții europene grase luate din pix pe capre și măslini i-au ținut departe de orice mare strădanie, investiție sau bătaie de cap legate de dezvoltarea prin turism.
Izolarea, infrastructura proastă, sezonul scurt sau plajele stâncoase și-au dat și ele mâna pentru a o păstra pe Samothraki în poziție de Cenușăreasă autentică.
Cum-necum, toate planetele de mai sus s-au aliniat într-o conjunctură care azi se traduce prin: insula cea mai aproape de România pentru cei care călătoresc cu mașina personală, cea mai bună mâncare din Grecia, cele mai mici prețuri. Și e cvasinecunoscută publicului larg.
Templul marilor zei de pe Samothraki, unde școala americană de la New York sapă de 100 de ani, nu e cu nimic inferior – ca frumusețe, punere în valoare, istorie – celui de la Delfi, unde vin anual aproape un milion de turiști. La cel din Samothraki abia ajung câteva mii.
Din punctul nostru de vedere, Samothraki e fantastică: e ca și cum ar fi căzut într-o gaură neagră care te scoate în anii 1970.
Îți vine să te muți aici cu totul! Eu în continuare mă gândesc serios la asta…
Singura problemă care mă pune nițel pe gânduri o reprezintă localnicii, care știu că nu te vor accepta niciodată decât ca pe un străin. Suspiciunea și zidul pe care l-au ridicat între ei și lume par foarte greu de dărâmat. În spatele zâmbetului obligatoriu în industria ospitalității, aș pune pariu că primul gând care le vine instinctiv imediat ce ies din cadrul artificial client-furnizor de servicii e: lasă-mă-n pace.
Poate tocmai d-aia îmi place la nebunie! Toți cei care voiau același lucru – „lasă-mă-n pace!” – fie ei hipioți, yogini, homosexuali, lesbiene, sau jurnaliști autiști și-au găsit în Samotraki un paradis ascuns.
Am fost în peste 20 de insule grecești, dar nicăieri n-am găsit ceva mai pe sufletul meu.
Orice va aduce viitorul, prezentul e magic. Și zău că îmi tremură mâna când scriu despre Samothraki, căci tare mi-aș dori să rămână așa, sau măcar ca dezvoltarea ei, dacă va fi, să apuce o cale smart, sustenabilă. Premise există: 85% din insulă e declarată sit Natura, cu restricții serioase pentru orice heirup de dezvoltare.
