Text: Cătălin Gruia / Foto: Pixabay.com
Driblez în 8-uri vesele stâlpii de iluminat de pe aleea centrală a Frankendael Park. Sunt pe bicicletă. De-aș fi pe jos, probabil aș sări într-un picior. Direct prin băltoace. După o zi de hoinărit printre canalele incluse în Patrimonul UNESCO din zona centrală, pedalez spre apartamentul surorii mele din Ritzema Bosstraat, în partea estică a Amsterdamului. De ce-oi fi așa de bine dispus?!
Localnicii spun că ei au 4 anotimpuri într-o singură zi. Atât de schimbătoare poate fi vremea. D-aia nici nu o mai bagă în seamă. Își văd de treabă impertubabili – la alergat, pe bicicletă, la serviciu, la cumpărături – fără să le pese de ploaie, soare, vânt, cu o atitudine și vestimentație weather-proof. Cât am stat aici, am plecat de câteva ori de acasă fără portofel, dar niciodată fără pelerină.
Dar azi într-adevăr am avut parte de o zi ca de plajă… cu intervale glorioase când soarele s-a lăfăit pe șezlonguri de nori pufoși, cu multe ore neverosimile de cald și bine după atâtea zile mohorâte. Lumea a luat cu asalt parcurile în adevărate manifestații de nonșalanță. Poate d-asta îmi place Amsterdamul și oamenii aceștia care știu să aprecieze orice rază de soare… Povestesc, râd, citesc la soare, fac sport. Își iau prietenii, cartea, cățelul, naveta de bere de la supermarket și se duc în parc, sau pe aleile de iarbă de pe marginea canalelor.
Bicicleta a fost și este „life coach” pentru spiritul Olandei
17 milioane de olandezi au 22 de milioane de biciclete. E omniprezentă, e simbolul național. O vezi oriunde ai întoarce capul. Încălecată sau parcată. Răzleț sau în lanuri nesfârșite cum sunt la parcările din gările centrale.
E mijlocul de transport preferat nu doar de studenți, sportivi sau ecologiști. Toată lumea pedalează, inclusiv funcționari în costume scorțoase și chiar primul-ministru sau familia regală. Toți călăresc după metoda locală, cu spatele drept, stând țanțoși în șa, nu aplecați peste ghidon, precum cicliștii sportivi. Conform Urban Cycling Institute din cadrul Universității Amsterdam, olandezul obișnuit face aproape 1.000 km pe două roți în fiecare an. Un adolescent chiar dublu. (Deși la 18 ani primesc un card pentru transportul în comun gratuit.) 27% dintre toate drumurile unui localnic din Amsterdam sunt cu bicicleta (comparativ cu 2% în metropola vecină, Londra).
Țara se laudă cu o infrastructură rutieră aproape perfectă, iar partea dedicată bicicliștilor e pe măsură: 37.000 de km de piste, unele dintre ele având un trafic de 35.000 de oameni pe zi. 600.000 de biciclete ajung în gări în fiecare dimineață, jumătate dintre călătoriile cu trenul încep cu un drum pe bicicletă. Cea mai mare parcare de profil are 25.000 de biciclete.
Cum se explică povestea de dragoste a olandezilor cu bicicleta? Ce au ei și n-au vecinii englezi, nemți sau belgieni? Venisem cu niște răspunsuri presupuse: teren plat, zgârcenie, aplecare spre verde, trai sănătos… Povestea pe care am aflat-o aici e ceva mai complexă.
Alternativa sustenabilă, după agresiunea produsă de mașini
După cel de-al Doilea Război Mondial,Olanda a avut parte de o perioadă de reconstrucție și prosperitate: între anii 1948-1970 venitul mediu pe cap de locuitor a crescut cu 222%. Darea de mână a dus la o vrie a cumpărăturilor, inclusiv de automobile care au sufocat orașele ce nu fuseseră construite pentru trafic auto intens. Cum și experții în urbanism ai vremii vedeau mașina ca pe un semn de progres și mijlocul de transport al viitorului, fâșii consistente din cartiere cu clădiri istorice au fost demolate pentru a face loc șoselelor. Mai multe piețe centrale au fost transformate în parcări.
Automobilul a schimbat viteza vieții. Distanța medie parcursă zilnic a crescut de la 4 la 23 km. Dar din cutia de Pandoră a progresului tehnologic au ieșit însă valuri de poluare și accidente, care nu le-au mai plăcut olandezilor.
3.300 de morți în 1971, dintre care 400 copii sub 14 ani, au dus la proteste vehemente pentru străzi mai sigure. Și hipioții din ani 1970, când activismul și nesupunerea civică erau la ordinea zilei în tot Occidentul, au fost cu atât mai aprigi în Olanda. Peste toate s-a suprapus în 1973 criza petrolului a cvadruplat prețul combustibilului. Țara s-a blocat. Până și politicienii s-au reorientat. Den Uy, primul ministru din acea vreme, și-a îndemnat concetățenii să-și schimbe obiceiurile de consum pentru a nu mai depinde pe petrol. Pentru a economisi carburant au fost introduse duminicile fără mașini sau zonele permanent pietonale din centrele orașelor. Și au continuat protestele pe tema: mașina ucide oamenii și mediul.
Încet, încet s-a cristalizat o voință politică la nivel național și local care a catalizat schimbarea către alternative sustenabile la transportul motorizat. În anii 1970, primăriile din Tilburg și The Hague au început să experimenteze cu circuite care să încurajeze oamenii să reapuce bicicleta de coarne. Urbaniștii lor au gândit o infrastructură pe picior mare, din bani publici, cu primele circuite de biciclete complet separate de traficul de mașini. Mersul pe biciclete a crescut imediat, cu 75% în prima urbe, respectiv, 30% în a doua. Celelalte orașe din Olanda s-au grăbit să le prindă din urmă.
Această schimbare către bicicletă și către verde s-a născut din conjuncția fericită dintre 1) o societate civilă puternică și dedicată, cu protestatari ce au dat adevărate bătălii cu guvernul, și 2) de cealaltă parte a baricadei, birocrați vizionari (de exemplu: în noua direcție nu numai că au încetat construcția de autostrăzi urbane și demolarea de clădiri istorice, dar s-a dat o lege aparent neimportantă, care interzicea construcția de mari supermarketuri la periferie, care însă în timp a dus la dezvoltare în interiorul orașului, cu magazine mici, în centru și în cartiere). Când totul e păstrat la proporții omenești, cu dezvoltarea sustenabilă pe picior mic, cu tot ce ai nevoie… la o aruncătură de băț, de la parc la berărie, de la magazin la locuințe, parcă-i mai convenabil să mergi pe jos sau cu bicicleta. Mașina devine chiar opțională.
Încă niște argumente pro-bicicletă
Infrastructura e o condiție importantă, și olandezii chiar au una bestială, dar nu suficientă! Mai e nevoie de câteva layere culturale, economice și etice.
În Olanda înflorește o cultură a încrederii, coeziunii și libertății. Aici bicicleta e cea mai rațională decizie de transport.
Rațională și pragmatică, dacă te uiți la costuri: de bani (s-a calculat că doar din costurile de întreținere a unei mașini poți să îți iei o bicicletă scumpă o dată la 2 luni), de timp (10 euro de zi, calculați într-un studiu făcut la Universitatea Amsterdam), de sănătate, de mediu.
Dacă nu ești un as al bicicletei, și eu nu sunt (oh, de câte ori mi-au tremurat genunchii, soneria și coarnele pe la câte o intersecție mai aglomerată), sau dacă ești o mămică grijulie care se opintește la un landou pe roți, cu doi copii sub copertină, un vehicul de-alea care ocupă mult spațiu pe pistă, cu manevrabilitate mică, păi, nene, aici ești sigur că ceilalți din trafic, cicliști, șoferi și pietoni deopotrivă, îți vor arăta respect, înțelegere. Nu te clacsonează nimeni chiar dacă își pierde verdele la semafor. Lumea e tolerantă, realistă, vede că asta e situația și se mulează pe ea. Ca la condițiile meteo…
Bicicleta e și un element de egalitate și de coeziune, căci olandezilor le place să pedaleze împreună, pot fi astfel fericiți împreună. Pe bicicletă ești mai sociabil. De voie, de nevoie, fără cușca izolatoare a mașinii, e încurajată interacțiunea cu ceilalți și asta duce, tot de voie, de nevoie, la civilitate, politețe, făcut cu mâna sau zâmbet, spart gheața în discuții care nu s-ar fi întâmplat niciodată fără bicicletă.
Apoi probabil mai e și o chestiune de afinitate religioasă. Bicicleta – simplă, sobră, și ieftină – e pe gustul calviniștilor, un element nivelator suplimentar într-o societate cu un etos egalitarian pronunțat. Într-un oraș și așa fără fițe vizibile. Cu lume relaxată, într-o civilizație așezată, cu rădăcini istorice în decență și educație, unde nu prea simte nimeni nevoia să se facă mai mare decât e. Ba dimpotrivă, cu cât mai bogat omul, cu atât mai discret, mai la locul lui, pe o bicicletă banală care se pierde în mulțime… Cu cât e mai sigur de sine, cu atât mai mică nevoia să fie țipător, să afișeze ostentativ ce are. Până și familia regală, de la Regina Wilhelmina, străbunica actualului suveran, folosesc bicicleta și se lasă fotografiați pe două roți, ca un simbol al normalității. Și la fel primul-ministru, miniștrii, merg la job pe bicicletă. Și nu în ultimul rând e senzația asta de control, de libertate, de mișcare, de suplețe, de alegere fluidă în fiecare moment, dreapta sau stânga, în funcție de ce îți iese în cale.
Amsterdamul e un mix fericit
Un melanj echilibrat de natură și urbanism inteligent, de disciplină și relaxare, de sofisticare și pragmatism, de seriozitate și de toleranță.
Prin alte părți ale lumii am văzut pe pielea mea cum anii petrecuți întru relaxare de hamac, într-o climă plăcută, nu duc la fericire durabilă, ci la lene, plictiseală și blazare. O lună în Amsterdam m-a învățat că există o formulă de antidot eficient. Formula olandeză presupune asumarea unui mozaic natural de ordine și relaxare, întru flexibilitate, optimism și tenacitate în fața provocărilor vremii și ale vremurilor pentru formarea caracterului unui tip de om, ca o lună în creștere.
